hai băieţi, putem bate Insulele Faroe! :))

foarte tare articolul scris de adrian georgescu. unul de încurajare : ) pentru bravii noştrii jucători… mai bine s-ar lăsa de fotbal… citiţi aici!

articol de Adrian Georgescu

mi-a placut si il aduc in atentia voastra. meritul ii apartine lui.

Mungiu şi Oscarul

Când Cristian Mungiu a câştigat la Cannes, mulţi au devenit peste noapte mândrii compatrioţi ai unui om de care, cu câteva ore mai devreme, nici măcar nu auziseră. Este manifestarea aceloraşi complexe româneşti: ca neam, de inferioritate faţă de alte popoare, cu mai mulţi titulari în selecţionata valorilor universale, iar ca indivizi, de superioritate faţă de cei din jurul nostru. Am vrea să fim văzuţi drept compatrioţii lui Eminescu, Blaga şi Cioran, dar sfârşim prin a fi asimilaţi cu Dracula şi cu Hagi.

Mungiu părea cea mai bună şansă în acest meci al imaginii, un golden boy  care să scoată România din balta percepţiei universale, aşa cum baronul Münchausen se extrăgea singur din lac, cu tot cu cal, trăgându-se de păr. Să nu uităm însă că prima performanţă a lui Cristian, şi poate cea mai greu de obţinut, a fost să răsară din mijlocul unui neam în care, când cineva scoate capul, un vecin are grijă să i-l îndese la loc cu ciocanul.

Dacă ne dorim atingerea gloriei prin intermediar şi vrem să fim reprezentaţi de Mungiu, trebuie să ni-l asumăm şi pe Mailat. Nu te poţi afilia doar la România care păşeşte pe covorul roşu, ignorând-o pe cea care ţine “Răpirea din serai” pe perete.

În ciuda celor care se strecoară în fotografia de grup, meritul pentru “4 luni, 3 săptămâni şi două zile” şi pentru orice premiu primit de acest film le aparţine numai regizorului, echipei sale şi acelora care i-au sprijinit în mod direct.

Ca orice premiu, Oscarurile nu reprezintă un scop, ci, cel mult, un mijloc pentru a căpăta recunoaştere şi condiţii mai bune de practicare a meseriei pe viitor. Or, prin această vorbărie care l-a prezentat pe Mungiu drept favorit la Globurile de Aur şi la Oscar cu mult înainte de termen, aceste premii au ajuns să pară un scop în sine. Ca artist, miza lui Mungiu nu trebuie să fie – şi sunt convins că nici nu este – o cunună de lauri, ci următorul film.

Acum, câte ceva despre cel de-al doilea termen din titlu, premiile Oscar, la care România, printr-o “nedreptate”, nu mai are acces. Să nu uităm că ele sunt date de o instituţie care nu i-a premiat niciodată pe Richard Burton şi pe Peter O’Toole (după şapte, respectiv opt nominalizări), care i-a răsplătit pe Paul Newman şi pe Al Pacino doar după şapte, respectiv opt nominalizări, şi care l-a recompensat pe Chaplin o singură dată, la 20 de ani de la premiera filmului “Luminile Rampei”, pentru coloana sonoră! Daţi-mi voie să consider Oscarurile onorifice primite de aceşti artişti drept nişte scuze penibile, prost prezentate, ce sună mai mult a persiflare.

Aberant este că acordăm acestor premii o importanţă de parcă ar fixa unitatea de măsură a valorii în film. Ştiţi cine sunt votanţii? Nu, pentru că n-aveţi cum: lista membrilor Academiei, care cuprinde peste 6.000 de nume, nu e dată publicităţii. Sunt cunoscuţi numai cei 42 de membri ai Consiliului Guvernatorilor, dintre care, vă spun de pe-acum, îl ştiţi doar pe Tom Hanks. Iar dacă, de pildă, numele actorului Ed Begley jr. – membru în acelaşi consiliu – nu vă spune nimic, e pentru că nu prea are de ce.

Premiile Oscar sunt o serbare şcolară în care peste 6.000 de necunoscuţi aleg, după criterii necunoscute, dintre cei mai cunoscuţi oameni ai lumii. Aceştia urcă pe scenă, îşi spun poezia, primesc premiul, iar aproape toată populaţia globului stă lipită de televizoare. Ăsta da, subiect tare de film! Cum de nu l-a făcut nimeni până acum? Probabil pentru că n-ar fi avut prea multe şanse să fie nominalizat la Oscar. 

adrian georgescu dupa castigarea premiului “cronicarul anului 2007″

sa-i fut!…

uite asa aleg eu sa-mi incep blog-ul asta nou… cel vechi e history din mai multe pct de vedere…

it’s “new me on blog zone”!

<<Domnilor politicieni,

sunt unul dintre ăia doi români din trei care duminică nu au votat. Acum, preşedintele mă trage de urechi, iar moraliştii îmi bat obrazul că nu am spirit civic. Eu cred totuşi că şi noi, cei doi, deşi n-am votat, ne-am exprimat opţiunea la fel de clar ca şi al treilea.

Poate am început să avem simţul penibilului. Personal, mi-e frică să nu ies din secţia de votare, iar cineva să-mi spună: „Zâmbeşte! Ai fost la camera ascunsă. De 17 ani eşti subiectul unui reality-show”. Nu mai plătesc bilet la acest film prost şi cu final previzibil care a devenit viaţa noastră, o producţie sinistră în care figuranţii au salarii de vedete, iar interpreţii rolurilor principale se fugăresc de un an pe la televiziuni ca Tom şi Jerry.

Sau, cine ştie?, poate am început să ne respectăm într-atât încât să nu mai lăsăm de la noi până nu rămâne nimic. Să votezi la nesfârşit răul cel mic e ca şi cum ai fi obligat să bifezi moartea cea mai convenabilă. „Cianură, revolver, frânghie sau picătura chinezească? Aplicaţi ştampila în interiorul dreptunghiului”. „Spune-ţi părerea, un surd o va asculta cu maximă atenţie!”. Dacă în 1989 am vrut dreptul de a vota liber, acum unii îşi asumă libertatea de a nu vă vota pe voi. Ce pierdem? Mai rău nu poate fi.

Vreţi să ştiţi adevărul, domnilor politicieni? Sunteţi de nevotat. Aşa că am decis să mă reprezint singur. Dacă vreţi ceva de la mine, chemaţi-mă la negocieri. Vreau toate portofoliile, nu vă mai las nimic. Am învăţat lecţia voastră politică. Dacă, aşa cum ne-aţi demonstrat zilnic, există veşnic două Românii, fiecare cu mâinile în gâtul celeilalte, de ce nu le-am împărţi altfel, cea a votanţilor şi cea a nedemnilor de a fi votaţi? România mea poate avea şi alte graniţe, între talpa pantofului şi ultimul fir de păr din creştet, să se împace excelent cu toate celelalte 23 de milioane, dar voi, domnilor politicieni, voi aţi dispărut de pe hartă. Asta e noua geopolitică.

Şi n-o fac pentru că nu-mi pasă, ci tocmai pentru că-mi pasă. Când va apărea unul în care să mă pot regăsi într-o oarecare măsură, voi reveni la urne. Până atunci, nu-mi permit luxul să vă trimit pe nici unul să mă reprezinte în Europa. Reprezentaţi-vă pe voi, eu mai degrabă mi-l asum pe Mailat. Şi nu sunt dezamăgit, ci, în fine, liniştit. Dezamăgit am fost de câte ori am votat şi nu s-a schimbat nimic. V-aţi rotit ca figurinele unui orologiu dintr-un turn de fildeş, cu braţele mişcându-se mereu mecanic spre propriile buzunare. Ne-aţi tratat ca pe nişte păpuşi gonflabile, dar şi acestea se dezumflă când le înţepi.

Ne-aţi convins prin minciună, ca vânzătorii ce aştern pe tarabă aparate stricate, imposibil de probat, oameni care trag de tine să cumperi, apoi îţi râd în spate că au mai păcălit un prost. Ofertele voastre sunt nişte perpetuum imobile strălucitoare, sigilate şi cu certificate de garanţie falsificate, iar atelierul de reparaţii ia-l de unde nu-i!

Idealul democratic pentru această ţară nu este o prezenţă de 100% la urne – pe care o veţi atinge doar dacă vom decide în unanimitate să ne incinerăm -, ci una de 0%. Să fie o zi în care noi să stăm acasă, urmărindu-vă din spatele ferestrelor cum treceţi, încordaţi şi din ce în ce mai neliniştiţi, pe străzile pustii ale oraşului, ca într-un western care se apropie de momentul duelului. Să nu vă filmeze nimeni votând la „Jean Monnet”, iar voi să vă panicaţi uşor, „Parcă lipseşte ceva. Unde sunt ceilalţi?”, să vă mânaţi limuzinele spre televiziuni, să năvăliţi în studiourile talk-show-urilor, dar nici acolo să nu fie nimeni, lavalierele să spânzure peste mese, ochii camerelor să fie stinşi, „Ce dracu’ se întâmplă aici?”, şi numai ecoul vorbelor voastre false din trecute emisiuni să vă răspundă, să scoateţi disperaţi telefoanele din buzunare, să formaţi numere ca să cereţi socoteală, dar să vi se refuze toate apelurile, apoi să vi se refuze toate recursurile, când uşile se vor închide singure, iar vocea Judecătorului se va auzi: „Rânjiţi! Vă aflaţi în camera ascunsă. De 17 ani sunteţi subiectul unui reality show, iar acum v-am eliberat înăuntru”.>>

preluat de aici (multumesc Adrian Georgescu pt articolele si atitudinea ta!)